sâmbătă, 4 martie 2017

[Schita] Imi pare rau, draga mama

[Aceasta este doar schita pentru articolul "Imi pare rau, draga mama". Forma finala a articolului poate sa difere]

Cu o voce duioasa si cu lacrimi in ochi, se aseaza langa mine. Ma uit la ea si observ ca isi inghite cuvintele, incercand sa gaseasca cea mai buna replica, cea mai buna intrebare, pe care sa mi-o adreseze. Ofteaza, isi face curaj, si ma intreaba:

-Ce este in neregula cu tine, fiul meu?

Ma simt pierdut. Nu stiu cum sa raspund. Un atac atat de direct, neanticipat de propria fiinta. Sunt luat prin surprindere si schitez un zambet. Oftez, imi acord 3 secunde de reflexie si ii raspund:

-Ma uit in jur si nu mai recunosc nimic. Ma simt pierdut intr-o lume care nu stie decat sa arate cu degetul inspre persoana mea si sa ma doboare. Simt ca orice notiune spatiu-timp s-a pierdut, in timpul petrecut studiului si acumularii de cunostinte. Teleportat, parca, intr-o alta viata, sunt alienat si judecat de societatea actuala, desi nu am gresit si nu gresesc cu nimic. Nu ma regasesc intre ei. Consider ca functionam ca si doua realitati separate, ce se petrec una in cealalta, cu mentiunea ca ne atacam reciproc, din cauza diferentelor. De ce, mama? De ce?

Imi pare rau, mama. Imi pare rau. Se sfasie sufletul din mine si carnea de pe oasele mele cand spun aceste cuvinte. Imi pare rau. Imi pare rau ca te-ai chinuit atata timp cu mine, pentru nimic. Imi pare rau ca nu m-am pregatit pentru lumea aceasta, in care, fara sa vreau, am pasit. Imi pare rau pentru faptul ca ai avut de indurat ocare si insulte pentru a ma aduce aici. Imi pare rau, pentru ca al tau corp, ce a fost a mea ascunzatoare timp de 9 luni, a fost patat de cicatricile nasterii mele. Imi pare rau. Nu stiu daca pot vreodata sa te recompensez pentru asta. Cred ca niciun dar nu poate fi indeajuns pentru a-mi exprima gratitudinea.

De ce plangi? De ce suspini? De ce suferi?

Eu sunt cel care ar trebui sa faca asta!

Imi pare rau ca nu ma tund pe o parte, imi pare rau ca nu ma epilez pe picioare, la fel de rau imi pare ca nu imi tatuez sprancenele.
Imi pare rau ca eu port blugi normali, cum se purtau o data, si nu acele "pijamale", deasupra gleznei piciorului.
Imi pare rau ca mi-am lasat parul liber sa creasca, in loc sa-l ascund sub aceeasi sapca saptamani la rand.
Imi pare rau ca m-ai invatat muzica buna. Trebuia sa ma lasi asa, sa ascult Inna si Delia, pentru ca astfel, m-as fi intregat intre ei.
Imi pare rau ca m-ai invatat cum sa supravietuiesc in societate, prin cultura si educatie. Ti-am irosit timpul tau pretios, draga mama, cat si nervii si sanatatea. Trebuia sa ma lasi sa zbor, sa scuip seminte pe strada si sa ascult muzica pe telefon sau la boxe portabile, cat de mult pot.
Imi pare rau ca m-ai invatat sa vorbesc cu "dumneavoastra". O irosinta puerila a timpului tau. Acum noi vorbim cu "tu", "voi" si "cercelul meu", cum m-ai invatat matale...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu