duminică, 5 martie 2017

"A fi tu insuti intr-o lume care cauta in mod constant sa te faca altcineva, este cea mai mare realizare. " - Ralph Waldo Emerson

  Uitandu-ma in jur, observ corpuri umblatoare fara prea multa esenta. Oare exista totusi ceva, dar masca aleasa a fi purtata nu lasa potentialul sa se dezvolte? Sunt sigura de acest fapt si in acelasi timp trista ca oamenii aleg sa adopte o atitudine placuta pentru cei din jur. Tristetea mi se adanceste cand realizez ca uita un lucru fundamental in dezvoltarea armonioasa: sa te simti TU bine in propria-ti piele. 
  Ghidati de standardele colosale, de etichetele sociale(am ajuns sa ne consideram produse de pe rafturile din supermarketuri, chiar asa?), uitam de adevaratele valori morale, care ne fac oameni demni, suflete bogate, valoroase: incredere, integritate, compasiune, curaj, corectitudine, respect. Ar fi acestea singurele valori morale? Nu, cu siguranta ca nu. Totusi, in opinia mea, sunt printre cele mai importante.
  Mai poate fi vorba de incredere in zilele in zilele noastre? Dar cine a spus ca nu? Depinde doar de noi sa gasim persoane cu o constiinta impacata, aspirand la cinste si deschidere(ce dans boem intre cele doua, si totusi atat de frumos!).
  Integritate. A-ti apara convingerile sanatoase pare din ce in ce mai greu in era tehnologiei, in care fiecare face cum poate sa-si atinga telurile. Abia daca mai conteaza coloana vertebrala. Eroul basmului pare ca se lupta pretutindeni cu balaurul critic si bolile ratiunii umane. Ridicarea unor ziduri principiale pare a fi(daca nu cumva este deja,in totalitate) cea mai demna solutie spre a apara cetatea dreptatii.
  Compasiunea este ceea ce denota valoarea noastra sentimentala. Acea calitate care ne sopteste "Alina necazul celuilalt!", "Ajuta!", "Fii un om mai bun!". Pentru ca ce poate fi mai implinitor decat sa ajuti semenii care sunt la un pas de a cadea in abis? Amabilitatea si sensibilitatea sunt acele lucruri care ne fac receptivi la ceea ce se afla in jurul nostru(lumea noastra care tinde spre pierzanie, fiintele necuvantatoare a caror disparitie ne-ar afecta strasnic, natura care a fost mereu in comuniune cu omul, dar scartaie.. oare datorita consumerismului?). A fi generos inseamna a te incarca de energie pozitiva si a oferi sufletului tau un mediu pozitiv de a-si cultiva calitatile.
  Cum o fi cand vorbim despre curaj? Merita sa faci ceea ce este corect, cu pretul respingerii sau a criticii? Numai noi putem stii asta.. dar cert este ca, a fi oaie este la moda in zilele noastre. Celor care au curajul de a striga, li se da in cap(rusine celor care fac asta!). 
  Corectitudinea si in fine, respectul, au ajuns valori risipite, uitate in desert. Un bun exemplu? Coruptia de azi, fara scrupule. Sa pui un om fara prea multa scoala intr-o functie publica, cu acces la un salariu mai mult decat  decent, cand oamenii cu diplome si studii se chinuie cu economii din salariul minim.. cred ca nu mai merita sa dezbat acest subiect intrucat cunoastem cu totii astfel de exemple.

 Haideti totusi sa nu ne dam batuti in lupta impotriva valului de ceata in care ne afundam, sa lasam la o parte ceea ce ni se dicteaza sa fim si sa reprezentam adevarata noastra valoare. Pentru ca cine are ochi sa vada, nu trece niciodata cu vederea!

Vorbe "goale"

   Nu sunt cel mai potrivit om cand vine vorba de prezentari, insa o sa incerc sa fiu scurta si la obiect. 
Brasovul este casa mea de 17 ani, imediat 18. Reusesc sa ma adaptez intr-un ritm alert vietii agitate de oras, dar tare as vrea sa mai fiu copil. Sunt interesata de arta,mai exact sa privesc si sa creez.
 Iubesc neoimpresionismul, fovismul, dadaismul, pictura metafizica si cel mai important, suprarealismul(dragii de Max Ernst si Salvador Dali). Scriu in timpul liber ce mai prind din ganduri. Pasionata de moda si istoria ei,de asemenea.

Diana, incantata!

sâmbătă, 4 martie 2017

ReIntroducere

"Mergi departe si uita de mine
Iar daca nu uiti
Sa iti fiu dulce amintire
A zilelor mai bune"


Acesta este motto-ul dupa care ma ghidez acum. Am crezut ca reusesc singur, sa duc atatea trairi si suferinte in spate. Atatea sentimente, inglobate intr-o singura persoana, asteptand sa fie asternute.

Am gresit.

Nu pot singur. Este prea mult, chiar si pentru mine, cel invatat sa isi care poverile in spate, ca un batran coplesit de toate evenimentele ce au trecut peste el.

Asa ca am inceput sa caut. Sa studiez. Sa aflu. 

Iar fara nicio rusine, am cerut ajutor. De la ei. De la cei ca mine. Cei invatati sa-si ascunda trairile, sa le puna lacat si sa le dea drumul doar pe foaie. 

Am dat peste ei patru, momentan. Nu are rost sa ii prezint, sunt atat de unici si de speciali, incat singuri se vor prezenta in fata dumneavoastra, unul dintre ei preferand sa lase prezentarea pe mana mea, prin prisma a ceea ce scrie.

Ne indreptam spre ceva nou! Ne indreptam spre ceva maret!

Vom reusi? Depinde doar de noi, cat si de voi.

Bun venit in "Jurnalul unui Antipatic", unde fiecare dintre voi isi poate gasi locul prin prisma scrisului!

Iar acum, fara sa mai intarziem impulsul creativ, le las mana libera, lor, sa se exprime!

"Este o noua zi
Soarele straluceste
Suntem multi
Nimic nu ne copleseste"

Lectura placuta!

vineri, 24 februarie 2017

Stele

-Te uiti la stele?

Privea in sus si pe fata ei se regaseau fel si fel de expresii, de la incantare, pana la tristete si dezolare. Privea incruntata si zambea, atunci cand o noua stea aparea in spectrul vizual al vederii sale. Le numara agale si nota cat de intens stralucea fiecare, ca un profesor care isi observa elevii dupa ce le adreseaza o intrebare, asteptand ca un vultur insetat de mancare prada. Dar ea nu era la vanatoare, nu. Era prea inocenta, prea curata, pt. a porni intr-o asemenea aventura, nedemna de persoana sa, o aventura ce ar fi insemnat sa isi lepede caracterul si gandirea pt. a vedea dincolo de ele.

M-am uitat mirat la ea si rapsunsul meu nu cred ca a multumit-o. Nici pe mine nu m-a multumit si sa iti spun drept, imi doream sa ma omoare atunci pe loc, numai pt. a ma cruta de privirea sa scrutatoare si agera. Acei ochi care pandeau lumina unui corp celest demult apus vazului si gandirii noastre s-au transormat brusc in portalul abisului temerii mele cele mai mari: dorea sa fie o stea. Dorea sa fie vazuta, seara de seara, pe "marele ecran". Dorea ca lumea sa o stie, sa o priveasca si sa o recunoasca drept ceea ce este, un corp celestru dincolo de spatiu si timp, ce apare seara de seara pe "scena" cerului.

-Stii ca ele mor, nu-i asa? Lumina ce o vezi tu este a unei stele apuse inainte de timp, necunoscuta de multi, ce a ars in tacere inainte de a se asterne pe altarul muritorilor ce nu stiu a o aprecia cum trebuie. Eu nu voi pieri. Niciodata!


Pe caietul ei, mi-a desenat chipul inlantuind linii intre stelele prinse acolo cu ajutorul pixului. Tragea linie dupa linie si se intrista. Se abtinea sa nu planga. Contura linie dupa linie si isi punea sufletul in fiecare. Foile albe se umpleau cu sentimentele ei, verticale, orizontale. Schimba si rupea foaie dupa foaie si se incrunta din ce in ce mai mult, pe masura ce agita pixul. Ceva nu era bine, ceva nu ii raspundea dorintelor. Abia atunci am inteles de ce foile pline de greseli erau rupte si aranjate dupa un tipar. Imi desena sufletul. Incerca sa ii dea o forma. Dupa fiecare foaie rupta, ofta crunt si strangea pixul intre degete, aplicandu-si duritatea asupra corpului sau fragil. Ma privea trista, iar eu, un monstru needucat, nu stiam cum sa ii raspund. 


-Tu nu vei fii cu mine acolo sus. Stiu asta. Dar nu ma supar. Te voi veghea si voi incerca sa iti repar sufletul sfaramitat in mii de bucati. Te voi ajuta. Trebuie doar sa vrei.



20 de foi pline de desene stau in fata mea, aranjate. Fiecare dintre ele descriu o parte a sufletului meu. Sunt linii peste linii trase pe acestea, incat este greu sa conturez o forma anume in aceasta dezordine. Sunt mic. Sunt o ruina. Sunt praful ce se asterne peste frunze, in orice anotimp. Sunt o linie ce este supusa curbarii si trecerii timpului.

Sunt oare insignificant?

-Tu esti Iadul, iar eu sunt sunt Purgatoriul si Raiul tau. Trebuie doar sa vrei. Accepta!


Apuc tremurand foile si incerc sa le aranjez dupa un tipar. Ma simt ca la 8 ani, cand aranjam puzzle-uri ce contineau personaje din povesti. Atunci ma bucuram. Acum imi este frica si sunt ingrozit. Puse cap la cap, dezvaluie un adevar ingrozitor. O privesc lacrimand si speriat. Ea se indeparteaza si isi pune caietul de desen in fata ochilor, arucand cu penitele in mine si tipand:


-Nu te pot privi! Privirea mea nu te poate cuprinde! Imi vei distruge vazul si imi vei captura puritatea in ochii tai de demon! Tu nu apartii acolo sus, esti blestemat! De aceea, stelele nu iti rasar in cale!


Urla si se zbate in bratele mele. Am luat foile si le-am rupt, strangandu-le intr-o gramajoara pt. ca prin foc, sa piara. Imi injunghie mainile cu unghiile, in timp ce glasul ei rasuna in negura noptii, iar plansetul acesteia face paduri sa fremete si sa se zbata. Am condamnat intregul mers al lucrurilor prin actiunea mea. Am spart oglinda in care ma priveam si am aruncat ocare spre cer. Am ales sa raman singur, blestemat sa ma lipsesc de toate bunurile lumesti si celeste. Sa nu stiu cu adevarat ce este bucuria sau tristetea. Sa fiu sfasiat intre doua personalitati si caractere, intocmai cum am sfasiat foile ce ma depictau. Arunc osanda suprema:

-Fie ca ele sa nu ma gaseasca niciodata, fie ca ele sa ma ocoleasca si fie ca ele sa ma osandeasca la dreapta judecata! Precum eu le-am sfasiat si le-am aruncat in vapaie, fie ca viata mea sa fie un foc de nestavilit, ce va arde pe cei nedrepti si pe cei falsi, si va proteja pe cei curati!


Padurea se inclina in fata mea, doborata. Pamantul fierbe sub mine, apa tresare la cuvintele mele, iar cerul se intuneca, descoperindu-si doar un petec de lumina, pe care nu il voi putea atinge. Atat de pur, atat de curat, atat de departe. Nu merit nimic din toate cele ce mi-au fost oferite, insa o voi salva. Merita atat, dupa chinul ce l-a indurat. O cuprind de picioare si o azvarl in sus, spre necunoscut, in timp ce raman pierdut pe pamantul coplesit de arsita.


-Suie tu, pe scara puritatii, uita-ma! Nu pot sta cu tine, intre ele. Nu merit, nu sunt drept de asemenea statut. Sunt un monstru, menit sa raman intre cei ca mine, in taramul muritor. Imi voi gasi sfarsitul acolo sus, poate mai crunt decat aici pe pamant. Fugi si leapada-te de mine, de toti. Fii fericita!



Imi trimite un sarut, in timp ce lumina alba o cuprinde si o inalta spre cer, pt. a deveni vedeta sa. Plange. Nu vreau sa planga. Am salvat-o, de ce este nevoie sa o vad din nou suferind?

Vreau sa mai ramana putin cu mine.

Imi intind mana spre ea si ating lumina alba. Mi-o sfasie si ma lasa sangerand pe pamant. Privesc in timp ce se inalta, rupand, cu ultimele puteri, hainele si carnea de pe mine. Intr-un final, cerul si universul va vedea ceea ce sunt, dezbracat complet.

De ce eu? De ce ea? De ce noi?...

Ea este departe, si niciodata nu o voi mai avea alaturi. Suflu peste cenusa foilor si aceasta se imprastie, dezvaluindu-mi cruntul adevar. Sunt singur...

-Ai fost steaua mea, si nu te voi uita! Apare-mi pe cer, sa stiu ca esti bine! Apare-mi sa stiu ca imi va fi bine! Esti si vei fi unica stea de pe cerul meu...



...TE IUBESC...

-Ratacesc stingher si singur
Pe acest pamant
Universul este dur
Insa isi va gasi mormant-

duminică, 7 decembrie 2014

Despartirea

Ai fost acolo pt mine de la bun inceput, insa eu nu am stiut asta. Te-am luat ca pe un cadou de Craciun si am gresit mult facand asta, iar tu mi-ai dovedit-o. Am apreciat la tine, dintotdeauna, sinceritatea dezarmanta, cat si modul in care ma trezeai la realitatea cruda ce ne bantuie pe fiecare. Ai stiut cand sa fii dulce, cand amar, ai stiut cand sa imi retezi aripile, ce fluturau in zborul lor neincetat, ghidate de gandurile si trairile mele, cum ai stiut sa mi le repari cand telul putea fi atins, insa atunci mi-ai limitat zborul. Mi-ai impus granite, mi-ai dat sperante fugare, mi le-ai luat la fel de fugitiv. Ca un asasin sadic ce izbeste necontenit cutitul de toracele sau craniul victimei sale.

M-am plimbat pe tine si prin tine de multe ori si tot timpul am descoperit ceva nou. Ai stiut. Pur si simplu ai stiut sa te reinventezi dupa bunul meu plac si cumva, ma simt vinovat ca urmare a acestui lucru, dar nu te pot condamna. Pana la urma, eu si cei care te-au cunoscut de-a lungul timpului am ajuns sa facem aceleasi greseli, dar tu ni le-ai acceptat pe toate, dar nu le-ai iertat pe fiecare in parte. Cruzimea-ti caracteristica si-a facut simtita prezenta mereu, cand fiecare dintre noi se astepta mai putin.

Turnurile ce ti le-ai ridicat nu te-au protejat, absolut deloc. Lumea asta este prea cruda pt acele turnuri locuite de fel si fel de idei si sentimente si trairi. Fiecare are etajul sau, guvernat de reguli, de sentimente, de ganduri. In ele nu ai dorit sa ma primesti, decat in vizita. De ce? Credeai ca nu ma pot descurca? Sau ai vrut sa ma protejezi? Raspunsurile acestor intrebari zac decat in tine si cateodata, imi este mie frica sa incerc sa le aflu. Modul tau de protectie ma impiedica sa fac asta, cum la fel, constiinta ma impiedica pe mine sa fortez aflarea lor. Esti inca un mister, ce se lasa greu descoperit si care planeaza asupra tuturor. Dar intotdeauna va ramane intrebarea: de ce?

Vin cu o rugaminte la tine: protejeaza-ma si ascunde-ma adanc in memoria ta, vei avea nevoie de mine in viitor. Stiu ca si tu stii asta, pt ca deja stiai ca aici vom ajunge. Iar cu toate astea, simt ca ai nevoie de mine. Cerul plange cand unul dintre cei buni pleaca si/sau revine. Ai plans mereu cand am revenit, am plans alaturi de tine. Vreau sa ma intorc inapoi la sanul tau si sa stau acolo, pierdut, nestiind ce sa fac, iar tu sa imi respiri greu asupra capului si sa ma linistesti, sa imi dai garantii ca totul va fi bine, stiind ca nu intotdeauna va fi precum vorbele tale nespuse. Cateodata, recunosc, urasc tacerea asta mortuara dintre noi doi. Cand am devenit asa? Cand ne-am lasat prada sentimentelor nespuse si tacerii? Cand ne-am intors spatele unul celuilalt? Sunt copilul tau ratacit ce a realizat faptul ca a gresit si vrea iertare. Mi-o vei putea oferi vreodata, cum ai facut cu multi altii de-a lungul timpului? Fa-o, te rog eu mult de tot, ca si cand buzele mele ar fi cele ale unui muribund, fa-o! Am nevoie de tine aici, in viata, cum si tu ai nevoie de mine, in viata, sa ma plimb prin aceleasi cotloane dezolante, infectate de paraziti ce dau nastere sau refuza nasterea.

Imi va fi dor de tine, recunosc. Chiar imi va fi. Nu ma crezi, poate, acum cand zic asta, dar vei vedea ca ceea ce spun este adevarat. Chiar daca nu ti-am aratat-o de multe ori, vei sti ca am avut dreptate si ca am dreptate in ceea ce zic, desi nu o vei recunoaste vreodata. Asta mi-a placut mult la tine: abilitatea ta de a-ti ascunde emotiile adevarate, in acele camere din turnuri. Sper decat ca intr-o buna zi, cand voi reveni, si o voi face, contrar dorintelor tale, sa ma accepti asa cum sunt, asa cum voi fi atunci, in acele turnuri, in acele camere sacre ce iti apartin. O vei face?

Insa acum a venit momentul, clipa, ce nu o doream niciunul dintre noi, desi stiam ca este inevitabila. Iti spun "Adio", dar nu "La revedere". Ne vom mai intalni, fugitiv poate, ca sperantele ce mi le-ai dat de-a lungul vremii. Un schimb rapid de priviri, doua vorbe spuse in soapta, trecute in tacere, ce vor ramane dupa ce pasul fiecaruia dintre noi se va departa de cel al celuilalt, amprentele noastre stergandu-se usor pe masura ce vantul solitudinii ne va cuprinde. Adio...

luni, 25 august 2014

Visul

Si stau iara in fata aceleasi usi. Mi-e teama sa o deschid. La dracu, imi este teama sa pun mana pe cleanta sa, pt ca ceea ce poate fi dincolo, ma poate depasi fizic si psihic. Dar vreau. De ce vreau? De ce aleg totusi sa ma complac intr-o rutina obositoare si stresanta? De ce aleg sa imi creez singur stresul? Tine de natura umana, de noi, de experiente? Nu. Tine de fapt de lucrul acela, care se numeste necesitate. Vrem o viata stresanta, desi nu o recunoastem, pt ca vrem sa fim provocati. Vrem cateodata sa fim tarati prin noroi pt ca ne place senzatia de umilinta. Pana la urma, cred ca suntem toti redusi la acelasi statut microscopic de bacterie, pe lentila nesfarsita a universului. Poate de aceea am luat-o pe ea in vizor, imi place ca ma provoaca, imi place cand se joaca, desi celorlalti le zic ca nu, insa asta este placerea mea morbida. Este ca si cum in mine sunt inca 10 persoane, care toti controleaza, iar cand este cazul, iese cate unul dintre ei la iveala. O vreau si nu stiu daca ma vrea. As lua-o, dar imi este frica ca o iau si nu iese bine. As lasa-o, dar asta m-ar ucide lent peste ani. Pana la urma, trebuie sa accept faptul ca viata mea este compusa numai din dileme, in mare parte. La dracu, pana si astea fac parte din rutina!

sâmbătă, 23 august 2014

EI

Iara cand ascult Watain, cumva, toate simturile mele se calmeaza, ma simt liber, de toti si toate. Simt ca parca as iesi din acest corp care de multe ori nu ma ajuta si pot zburda liber pe unde vad cu ochii. Ca un copil la gradinita, cand ii dai carioci si se bucura. Ca un cersetor de pe strazi, care se bucura la 10 bani, desi ajunge sa ii dea pe o bere ieftina. Cumva, simt ca pot intelege deplin totul si ca ma aflu exact deasupra problemei. Poate de fapt, asta este una dintre problemele mele, faptul ca ma incred destul de mult in cineva sau in ceva, incat ajung sa transcend planurile fizice si sa trec in cele spirituale, daca nu fizic, macar cu gandul. O pot face si vreau sa o fac, asa scap de EI, care de multe ori, in loc sa ma ajute, reusesc din nou sa ma trimita in peretele de diamant al sentimentelor si emotiilor reprimate. Nu este vorba de toti, crede-ma cand iti spun, este vorba de cativa asupra carora planeaza semne mari de intrebare, pe care nici eu nu le pot inlatura, decat ei o pot face. Cumva, ma simt neputincios, gandind asta, insa ma consolez cu ideea ca in neputinta mea, schimb ceva, in bine sau in rau. Viata, de fapt, este ca un fel de lectie de fizica, un principiu infinit de actiune-reactiune, repetat la nesfarsit, pana cand da rezultatele pozitive, in ochii nostri.