"A fi tu insuti intr-o lume care cauta in mod constant sa te faca altcineva, este cea mai mare realizare. " - Ralph Waldo Emerson

  Uitandu-ma in jur, observ corpuri umblatoare fara prea multa esenta. Oare exista totusi ceva, dar masca aleasa a fi purtata nu lasa potentialul sa se dezvolte? Sunt sigura de acest fapt si in acelasi timp trista ca oamenii aleg sa adopte o atitudine placuta pentru cei din jur. Tristetea mi se adanceste cand realizez ca uita un lucru fundamental in dezvoltarea armonioasa: sa te simti TU bine in propria-ti piele. 

  Ghidati de standardele colosale, de etichetele sociale(am ajuns sa ne consideram produse de pe rafturile din supermarketuri, chiar asa?), uitam de adevaratele valori morale, care ne fac oameni demni, suflete bogate, valoroase: incredere, integritate, compasiune, curaj, corectitudine, respect. Ar fi acestea singurele valori morale? Nu, cu siguranta ca nu. Totusi, in opinia mea, sunt printre cele mai importante.

  Mai poate fi vorba de incredere in zilele in zilele noastre? Dar cine a spus ca nu? Depinde doar de noi sa gasim persoane cu o constiinta impacata, aspirand la cinste si deschidere(ce dans boem intre cele doua, si totusi atat de frumos!).

  Integritate. A-ti apara convingerile sanatoase pare din ce in ce mai greu in era tehnologiei, in care fiecare face cum poate sa-si atinga telurile. Abia daca mai conteaza coloana vertebrala. Eroul basmului pare ca se lupta pretutindeni cu balaurul critic si bolile ratiunii umane. Ridicarea unor ziduri principiale pare a fi(daca nu cumva este deja,in totalitate) cea mai demna solutie spre a apara cetatea dreptatii.

  Compasiunea este ceea ce denota valoarea noastra sentimentala. Acea calitate care ne sopteste "Alina necazul celuilalt!", "Ajuta!", "Fii un om mai bun!". Pentru ca ce poate fi mai implinitor decat sa ajuti semenii care sunt la un pas de a cadea in abis? Amabilitatea si sensibilitatea sunt acele lucruri care ne fac receptivi la ceea ce se afla in jurul nostru(lumea noastra care tinde spre pierzanie, fiintele necuvantatoare a caror disparitie ne-ar afecta strasnic, natura care a fost mereu in comuniune cu omul, dar scartaie.. oare datorita consumerismului?). A fi generos inseamna a te incarca de energie pozitiva si a oferi sufletului tau un mediu pozitiv de a-si cultiva calitatile.

  Cum o fi cand vorbim despre curaj? Merita sa faci ceea ce este corect, cu pretul respingerii sau a criticii? Numai noi putem stii asta.. dar cert este ca, a fi oaie este la moda in zilele noastre. Celor care au curajul de a striga, li se da in cap(rusine celor care fac asta!). 

  Corectitudinea si in fine, respectul, au ajuns valori risipite, uitate in desert. Un bun exemplu? Coruptia de azi, fara scrupule. Sa pui un om fara prea multa scoala intr-o functie publica, cu acces la un salariu mai mult decat  decent, cand oamenii cu diplome si studii se chinuie cu economii din salariul minim.. cred ca nu mai merita sa dezbat acest subiect intrucat cunoastem cu totii astfel de exemple.

 Haideti totusi sa nu ne dam batuti in lupta impotriva valului de ceata in care ne afundam, sa lasam la o parte ceea ce ni se dicteaza sa fim si sa reprezentam adevarata noastra valoare. Pentru ca cine are ochi sa vada, nu trece niciodata cu vederea!

Vorbe "goale"

   Nu sunt cel mai potrivit om cand vine vorba de prezentari, insa o sa incerc sa fiu scurta si la obiect. 

Brasovul este casa mea de 17 ani, imediat 18. Reusesc sa ma adaptez intr-un ritm alert vietii agitate de oras, dar tare as vrea sa mai fiu copil. Sunt interesata de arta,mai exact sa privesc si sa creez.

 Iubesc neoimpresionismul, fovismul, dadaismul, pictura metafizica si cel mai important, suprarealismul(dragii de Max Ernst si Salvador Dali). Scriu in timpul liber ce mai prind din ganduri. Pasionata de moda si istoria ei,de asemenea.

Diana, incantata!

ReIntroducere

"Mergi departe si uita de mine

Iar daca nu uiti

Sa iti fiu dulce amintire

A zilelor mai bune"

Acesta este motto-ul dupa care ma ghidez acum. Am crezut ca reusesc singur, sa duc atatea trairi si suferinte in spate. Atatea sentimente, inglobate intr-o singura persoana, asteptand sa fie asternute.

Am gresit.

Nu pot singur. Este prea mult, chiar si pentru mine, cel invatat sa isi care poverile in spate, ca un batran coplesit de toate evenimentele ce au trecut peste el.

Asa ca am inceput sa caut. Sa studiez. Sa aflu. 

Iar fara nicio rusine, am cerut ajutor. De la ei. De la cei ca mine. Cei invatati sa-si ascunda trairile, sa le puna lacat si sa le dea drumul doar pe foaie. 

Am dat peste ei patru, momentan. Nu are rost sa ii prezint, sunt atat de unici si de speciali, incat singuri se vor prezenta in fata dumneavoastra, unul dintre ei preferand sa lase prezentarea pe mana mea, prin prisma a ceea ce scrie.

Ne indreptam spre ceva nou! Ne indreptam spre ceva maret!

Vom reusi? Depinde doar de noi, cat si de voi.

Bun venit in "Jurnalul unui Antipatic", unde fiecare dintre voi isi poate gasi locul prin prisma scrisului!

Iar acum, fara sa mai intarziem impulsul creativ, le las mana libera, lor, sa se exprime!

"Este o noua zi

Soarele straluceste

Suntem multi
Nimic nu ne copleseste"

Lectura placuta!

Stele

-Te uiti la stele?

Privea in sus si pe fata ei se regaseau fel si fel de expresii, de la incantare, pana la tristete si dezolare. Privea incruntata si zambea, atunci cand o noua stea aparea in spectrul vizual al vederii sale. Le numara agale si nota cat de intens stralucea fiecare, ca un profesor care isi observa elevii dupa ce le adreseaza o intrebare, asteptand ca un vultur insetat de mancare prada. Dar ea nu era la vanatoare, nu. Era prea inocenta, prea curata, pt. a porni intr-o asemenea aventura, nedemna de persoana sa, o aventura ce ar fi insemnat sa isi lepede caracterul si gandirea pt. a vedea dincolo de ele.

M-am uitat mirat la ea si rapsunsul meu nu cred ca a multumit-o. Nici pe mine nu m-a multumit si sa iti spun drept, imi doream sa ma omoare atunci pe loc, numai pt. a ma cruta de privirea sa scrutatoare si agera. Acei ochi care pandeau lumina unui corp celest demult apus vazului si gandirii noastre s-au transormat brusc in portalul abisului temerii mele cele mai mari: dorea sa fie o stea. Dorea sa fie vazuta, seara de seara, pe "marele ecran". Dorea ca lumea sa o stie, sa o priveasca si sa o recunoasca drept ceea ce este, un corp celestru dincolo de spatiu si timp, ce apare seara de seara pe "scena" cerului.

-Stii ca ele mor, nu-i asa? Lumina ce o vezi tu este a unei stele apuse inainte de timp, necunoscuta de multi, ce a ars in tacere inainte de a se asterne pe altarul muritorilor ce nu stiu a o aprecia cum trebuie. Eu nu voi pieri. Niciodata!

Pe caietul ei, mi-a desenat chipul inlantuind linii intre stelele prinse acolo cu ajutorul pixului. Tragea linie dupa linie si se intrista. Se abtinea sa nu planga. Contura linie dupa linie si isi punea sufletul in fiecare. Foile albe se umpleau cu sentimentele ei, verticale, orizontale. Schimba si rupea foaie dupa foaie si se incrunta din ce in ce mai mult, pe masura ce agita pixul. Ceva nu era bine, ceva nu ii raspundea dorintelor. Abia atunci am inteles de ce foile pline de greseli erau rupte si aranjate dupa un tipar. Imi desena sufletul. Incerca sa ii dea o forma. Dupa fiecare foaie rupta, ofta crunt si strangea pixul intre degete, aplicandu-si duritatea asupra corpului sau fragil. Ma privea trista, iar eu, un monstru needucat, nu stiam cum sa ii raspund. 

-Tu nu vei fii cu mine acolo sus. Stiu asta. Dar nu ma supar. Te voi veghea si voi incerca sa iti repar sufletul sfaramitat in mii de bucati. Te voi ajuta. Trebuie doar sa vrei.

20 de foi pline de desene stau in fata mea, aranjate. Fiecare dintre ele descriu o parte a sufletului meu. Sunt linii peste linii trase pe acestea, incat este greu sa conturez o forma anume in aceasta dezordine. Sunt mic. Sunt o ruina. Sunt praful ce se asterne peste frunze, in orice anotimp. Sunt o linie ce este supusa curbarii si trecerii timpului.

Sunt oare insignificant?

-Tu esti Iadul, iar eu sunt sunt Purgatoriul si Raiul tau. Trebuie doar sa vrei. Accepta!

Apuc tremurand foile si incerc sa le aranjez dupa un tipar. Ma simt ca la 8 ani, cand aranjam puzzle-uri ce contineau personaje din povesti. Atunci ma bucuram. Acum imi este frica si sunt ingrozit. Puse cap la cap, dezvaluie un adevar ingrozitor. O privesc lacrimand si speriat. Ea se indeparteaza si isi pune caietul de desen in fata ochilor, arucand cu penitele in mine si tipand:

-Nu te pot privi! Privirea mea nu te poate cuprinde! Imi vei distruge vazul si imi vei captura puritatea in ochii tai de demon! Tu nu apartii acolo sus, esti blestemat! De aceea, stelele nu iti rasar in cale!

Urla si se zbate in bratele mele. Am luat foile si le-am rupt, strangandu-le intr-o gramajoara pt. ca prin foc, sa piara. Imi injunghie mainile cu unghiile, in timp ce glasul ei rasuna in negura noptii, iar plansetul acesteia face paduri sa fremete si sa se zbata. Am condamnat intregul mers al lucrurilor prin actiunea mea. Am spart oglinda in care ma priveam si am aruncat ocare spre cer. Am ales sa raman singur, blestemat sa ma lipsesc de toate bunurile lumesti si celeste. Sa nu stiu cu adevarat ce este bucuria sau tristetea. Sa fiu sfasiat intre doua personalitati si caractere, intocmai cum am sfasiat foile ce ma depictau. Arunc osanda suprema:

-Fie ca ele sa nu ma gaseasca niciodata, fie ca ele sa ma ocoleasca si fie ca ele sa ma osandeasca la dreapta judecata! Precum eu le-am sfasiat si le-am aruncat in vapaie, fie ca viata mea sa fie un foc de nestavilit, ce va arde pe cei nedrepti si pe cei falsi, si va proteja pe cei curati!

Padurea se inclina in fata mea, doborata. Pamantul fierbe sub mine, apa tresare la cuvintele mele, iar cerul se intuneca, descoperindu-si doar un petec de lumina, pe care nu il voi putea atinge. Atat de pur, atat de curat, atat de departe. Nu merit nimic din toate cele ce mi-au fost oferite, insa o voi salva. Merita atat, dupa chinul ce l-a indurat. O cuprind de picioare si o azvarl in sus, spre necunoscut, in timp ce raman pierdut pe pamantul coplesit de arsita.

-Suie tu, pe scara puritatii, uita-ma! Nu pot sta cu tine, intre ele. Nu merit, nu sunt drept de asemenea statut. Sunt un monstru, menit sa raman intre cei ca mine, in taramul muritor. Imi voi gasi sfarsitul acolo sus, poate mai crunt decat aici pe pamant. Fugi si leapada-te de mine, de toti. Fii fericita!

Imi trimite un sarut, in timp ce lumina alba o cuprinde si o inalta spre cer, pt. a deveni vedeta sa. Plange. Nu vreau sa planga. Am salvat-o, de ce este nevoie sa o vad din nou suferind?

Vreau sa mai ramana putin cu mine.

Imi intind mana spre ea si ating lumina alba. Mi-o sfasie si ma lasa sangerand pe pamant. Privesc in timp ce se inalta, rupand, cu ultimele puteri, hainele si carnea de pe mine. Intr-un final, cerul si universul va vedea ceea ce sunt, dezbracat complet.

De ce eu? De ce ea? De ce noi?...

Ea este departe, si niciodata nu o voi mai avea alaturi. Suflu peste cenusa foilor si aceasta se imprastie, dezvaluindu-mi cruntul adevar. Sunt singur...

-Ai fost steaua mea, si nu te voi uita! Apare-mi pe cer, sa stiu ca esti bine! Apare-mi sa stiu ca imi va fi bine! Esti si vei fi unica stea de pe cerul meu...

...TE IUBESC...

-Ratacesc stingher si singur
Pe acest pamant
Universul este dur
Insa isi va gasi mormant-